joi, 24 noiembrie 2016

poveste de Spirit Alb...

A fost odata un Spiridus Alb. Ca orice Spiridus Alb venise pe lume intr-un Ou de gaina neagra, clocit la subtioara 5 saptamani de un Om cu barba alba. Moșul l-a tinut intr-un vas de lut, l-a hranit cum a putut el mai bine, cu miez de paine, nuca si scortisoara. Cand veni timpul, Spiridusul Alb sari in barba mosului, il gadila, pana cand acesta se puse pe un râs sanatos. Dar, de cum deschise gura, Spiridusul sari drept pe Omușor si printr-o miscare abila, ajutat de-un abur, ajunse la Sufletul mosului. Ar fi trebuit sa il ia, asa cum fac toti spiridusii si sa il duca Stapanului său...dar ce sa vezi: sufletul acela mirosea atat de frumos, incat Spiridusul fu vrajit si uita pe dat' ce avea de facut. Mireasma il invaluia si simti cum ceva il jeneaza in spate. A observat o mica umflatura in partea dreapta, apoi o alta in partea stanga...ce se intampla? "Aripi...aripi"  isi spuse Spiridusul Alb...cine a mai pomenit? Cum o sa ies sa calatoresc in toata lumea cu aripile astea? Dar incepu sa se simta atat de usor, incat senzatia pe care o incerca plutind pe aburul miresmei era de nedescris..."Fie ce-o fi..." isi spuse Spiridusul Alb si in acel moment se pomeni plutind peste mari si zari...plutea fara nici o grija, vedea lucruri neinchipuit de frumoase. Oare asa e lumea? Sau totul era doar in imaginatia lui?
Se gandi sa se opreasca pentru o clipa. Poate lumea era frumoasa doar de sus...Atinse usor cu un piciorus iarba proaspata si zari un ochi de apa limpede. "Am sa ma stropesc cu apa proaspata si apoi imi voi vedea de treaba. Cred ca Stapanul deja ma asteapta cu Sufletul Batrânului..."
  Se apleca sa ia cativa stropi, dar deodata incremeni. Un Chip cu barba alba ii aparu in apă. Era el-Batranul cu barba albă, cu painea, nucile si scortisoara...Spiridusul se sperie si facu cativa pasi in spate..."ce e asta? Nu poate fi adevarat..."Isi lua inima in dinti si aplecandu-se se privi iar in apa. Atingandu-si fața, realiză ca era de fapt propriul chip...Ar fi vrut sa se intoarca , dar isi simti tot corpul obosit. "Poate daca as deschide aripile...", dar cand se uita nu mai era nici urma de aripi. Simti insa ceva la subțiori...si printre cativa fulgi se rostogoli un ou..." Ia uite, un ou de Spiridus Alb! cat pe ce sa il scap..." si Spiridusul, luându-l cu grija, se aseza in iarba si il puse cu grija la subtioară, asteptand...

Rugaminte...

De fiecare data dupa ce postez ceva, inima imi bate mai tare...am emotii...
Ma enerveaza foarte tare chestia asta.
Ma asalteaza ganduri, care mai de care mai stupide si mai diurne, inutile si straine. Incep sa imi disece postarea cu pretentiile unei autoritati absolute. Le spun: "nu ma intereseaza. Nu sunteti decat umbre ale unui reflex Cenusiu. Sunteti din lumea unei Memorii Putrede...chiar daca aveti autoritate in  asa numita Realitate, eu nu va recunosc..."
Asa ca, daca va incearca si pe voi astfel de ganduri atunci cand imi cititi postarile, am o rugaminte: cand iesiti de pe blogul meu, luati si gandurile mele, astea cu care eu nu ma inteleg....ma gandesc ca asa nu se vor mai simti singure, urâte si nedorite...Puteti sa le faceti ghem si sa le aruncati cenusa in mare, sau ...e treaba fiecaruia ce face cu ele...la mine Lumea are atatea posibilitati incat orice sfat pe care as fi tentata sa il dau se desface in mii de particule de Cenusa...

Tu, dupa Chipul si Asemanarea cui esti..?

"Am fost facuti dupa Chipul si Asemanarea Lui"...
O celula din trupul meu, as putea-o considera dupa Asemanarea mea? Dat fiind, ca imi apartine, că este parte a unui organ, că ea, asa mititică imi este indispensabilă, cred ca i-as putea spune "draga mea, tu esti dupa chipul si asemanarea mea...tu, alaturi de cele asemeni tie, esti parte a Universului meu... bucuria ta este bucuria mea..."boala" ta este suferinta mea..."...
      si daca ar fi asa, eu, celulă a Intregului, dupa Chipul si Asemanarea Lui, oare ce fel de celulă as fi? Epitelială? Un neuron? O celula a Inimii? A sistemului respirator? In alcatuirea carui organ as fi? De fapt, cum arată Chipul după care mă asemăn eu?  Si daca El, Cel care m-a creat, mi-a dat genetic posibilitatea sa creez un Univers, ce fel de lume creez?
    Daca...daca "Asemănarea" inseamnă că asemeni Lui, viata, oamenii, absolut TOT ce ne inconjoara este Universul pe care il alegem, prin liberul arbitru? Atunci fiecare ființă este plasmuirea noastra? E necesitatea noastra?
    Asa cum Dumnezeu, El, Unicul, Cel Mare a creat Universul...lumea...si mai apoi a avut momente in care I-a părut rau, caci lucrurile au degenerat, poate asa si eu, creez lumea de care mai apoi plang si ma plang.
    Stiu ca exista o intreaga teorie despre cum gandurile noastre influenteaza viata, dar nu am intalnit acum nici un om care sa transforme o grămadă de fier in masina dupa care tânjeste...fara suparare, eu nu cred in teoria asta cu nume de cod "Secretul". La mine nu functioneaza.
    Nu in Universul meu. La mine nu exista coduri, secrete...totul este dezvaluit. Secunda de secunda. Luminat pana in cel mai adanc cotlon al sufletului meu. Trebuie doar sa imi indrept privirea in Directia in care trebuie...asteptand precum Floarea Soarelui rasaritul...
    Inseamnă că fiecare dintre noi are propria lume, propriul univers, suntem un infinit-finit al Chipului si Asemanarii Bunului Dumnezeu, inotând intr-o lume-asemeni stelelor, plutind in Oceanul Cunoasterii...
   Ma intreb-oare stelele, celulele carui organism sunt? Oare Marte celula carei Inimi este? Pamantul neuronul carui Chip?

miercuri, 23 noiembrie 2016

Poveste din Wonderland

Cred ca fiecare are o Pisica de Cheshire. Apare si dispare dupa bunul plac. O caracterizeaza un rânjet care te urmărește tot restul povestii. O intalnesti in lumea aceea din Wonderaland, pe care nimeni nu o intelege, dar in care toti alegem sa traim speriati ca cineva ne va taia capul... E o lume plina de iepuri si palarieri nebuni țintuiți intr-un coltișor de masă... Singura care face ce vrea este ea-
Pisica de Cheshire...

Cum sa discreditezi până la minimalizare o valoare autentică...

 Acum nu foarte mult timp, existau oameni care aveau un sertaras secret, cu o cheita secreta, in care tineau lucruri ce reprezentau un potential pericol. Pentru ei sau pentru ceilalti.
Vremurile s-au schimbat, " sertarasele" si " cheitele" au evoluat...direct proportional cu frica si invers proportional cu libertatea proprietarului.
Ca sa nu "cotrobaiti" inutil pe blogul meu, incercand sa descoperiti sensuri si valori greu de decriptat,  m-am gandit sa va dau  instrumentul cu care veti reusi sa distrugeti sertarase, secrete, sperante, nazuinte, incercari si de ce nu:oameni!
Asemeni unei Initiat, profesorul Gh. Ceausu ( eminent estetician si om de cultura, despre care, normal, putini au auzit in Romania cea galagioasa) a scris un tratat despre valoare: "Pe drumul gandirii axiologice". Nu vreau sa va incarc cu analizele frivol de serioase ale domnului profesor... (Ele se pastreaza nealterate in spatiul ideatic din inalt,  in zona intelesurilor, a semnificatiilor-singurul loc in care grobianismul invaziei opiniilor, al informatiilor, stirilor si fragmentelor din intreg nu reusesc sa patrunda)...asa ca, ar fi pacat sa nu aveti la indemana urmatoarea metoda ( domnul Ceausu facea referire la adevarate "strategii" ...dupa parerea mea, cred ca domnul profesor acorda un pic cam mult credit specimenelor majoritare din spatiul mioritic).

SCHEMA COMPLETA PENTRU "DISTRUGEREA VALORILOR AUTENTICE SI A OAMENILOR DE VALOARE*


  1. Complotul tacerii-consecinta ar fi uitarea
  2. Prezentarea encomiastica ( adulația excesiva)
  3. Repetarea pâna la sațiu, care produce reactie de respingere. 
  4. Prezentarea denaturata ( adica rastalmacita). Caci orice se toceste prin repetare obsesiva si se uita valoarea inițială, ca si autorul. Am spune ca faima autentică este pândită de banalizare (fie că este a unei valori, fie a unei personalități, indiferent de domeniul in care s-a afirmat)-atunci cand este utilizata in mod excesiv. Am spune ca nu s-a rasturnat piramida valorilor, asa cum se spune de obicei, ci s-a prabusit vârful ei."
Stiu ca poate sperie un pic terminologia, dar nu renuntati: disponibilitatea nativa a fiecaruia de a simula forme, caci asa "cere conjunctura", este tot de ceea ce e nevoie...
Până la urma, daca stam sa ne gandim bine : omul e singura fiintă care minte...


* "Pe drumul gandirii axiologice", Ceausu Gh, Bucuresti, ed. Pandeia, Colectia de studii si eseuri, 2013
(Schema poate fi gasita in varianta extinsa  si in prima carte publicata -" Fenomenologia arogantei")

marți, 22 noiembrie 2016

Povestile de noapte buna ale unui blog nou-nascut...

Ca sa creasca frumos, unui blog "cumsecade" ii servesti o poveste in fiecare seara...

Poveste 
Cea mai trista noapte de pe pamant a fost noaptea cand au murit povestile...ca la un semn, oamenii s-au transformat in mici globuri triste iar sufletul lor era filamentul firav ce ii mai facea sa straluceasca...incet,  incet unii insa au inceput sa palpaie, pana cand ultimul glob s-a stins...un intuneric s-a lasat peste pamant si in linistea aceea s-a auzit o bataie de aripi a unui Inger..bataia aceea din aripi a fost ca o poveste: "a fost odata un Inger in intuneric... " -"Oare o bataie din aripi a unui Inger poate schimba o lume intreaga?" a intrebat un copil...Ingerul i-a raspuns:  "Oare aripile oamenilor nasc cele mai frumoase povesti?"... 

AM O "JUCARIE" NOUA...

Am o jucarie noua. Se cheama " blog". Il intorc pe toate partile, ma gandesc ce " zgomot" face. Ma uit ca la un obiect nou-nout. Intr-un fel seamana a " animalut de companie". Si cred ca asta si e: o znamenie mititica. Ma uit si eu in jur la " znameniile" inrudite... bloguri care mai de care...( " dupa cum e omul, e si blogul" ca sa intru un pic in intelepciunea hegeliana de tip galinaceu)
Unele blogguri cotcodacesc politicianist, altele urla a pustiu feminist, altele schelalaie rasist,   grohaie marlaneste, isi arata coltii care mai de care...si ma gandesc ca usor-usor, care-cum vrea se inregimenteaza in populatia de emitatori bloggerieni, care incalcesc lumea incolacind-o...pe scurt, fiecare incearca sa o imbogateasca in felul lui starnind un vacarm internetoid.
Asa ca stau si eu, timida, cu al meu bloguleț nou-nascut in brate si ma gandesc ce limba mi-as dori sa gangureasca, cu cine sa se imprieteneasca si ce duhuri sa starneasca...
..." noi, elfi, zâne, toti si toate, prinsi la Carul lui Hecate..."